De ce e atât de greu să ne topim?

Simplitatea și intensitatea cu care simțim tot ceea ce trăim ne da speranța și puterea de a crea lucruri  minunate.

De ce e atât de greu să ne topim?

Vorbim o secundă iar după ne oprim

Înghițim în sec doar când ne privim.

Distanța dintre noi e ca un venin

Ce-și spune cuvântul doar când clipim.

De ce e atât de greu să ne topim?

Să lăsăm sufletul să vorbească pentru noi...

Mintea ușor să o golim,

Ca să putem să devenim doi.

Încă aștept un semn de la tine

Să știu că pot să fac un pas spre noi,

Iar la final dacă totul va fi bine

Nu voi mai da nicicând înapoi.

Oglinda vieții

Mă uit în oglinda vieții ce-a trecut,

Şi observ o fetiță blondă cu părul scurt.

Încerc să mă apropii cât mai mult de ea,

Dar alunec şi cad în gol prin oglinda mea.

În timp ce tot cad şi iarăşi cad în gol,

Pe lăngă mine trece un sunet domol.

E o voce ce nu o mai auzisem de mult,

Acea voce pe care ardeam s-o ascult.

Închid ochii ca să-mi recreez,

Acele momente la care doar visez.

Să-mi revăd persoane dragi pe care le-am pierdut

 În viscolul inimii mele de care nu mai ascult.

 În mintea mea schimbând câte-un décor

 Nu am realizat când am ajuns la sol.

 Deschid ochii, iar cu privirea fac un mic ocol,

 În umbră răsunând un fel de sonor.

Mă ridic şi păşesc cu paşi mărunți

Spre ceva ce par a fi munți.

 Dar nu apuc să mă apropii destul,

 Căci în urma mea apăru un "altul".

Tresar uşor vizibil, cu o teamă-n suflet,

Şi mă-ntreb  "de ce se ascunde?"

Într-un final reuşesc să-mi dau seama

Că este o "Ea", exact fața din oglinda mea.

Mă aşez în genunchi şi-i arăt că e bine,

Ca să prindă curaj de-a se apropia de mine.

Îmi aşează mânuța ei mică şi firavă pe-obraz,

Iar într-o singură mângâiere îmi spune "Bun rămas".

"Ea" sunt de fapt eu, în viersiune mai mică,

Ce nu ştia de cuvintele “griji şi de frică”.

 Privirea ei ce era ațintită pe mine,

 Voiam doar să se asigure că acum sunt bine.

 O strâng în brațe cât pot de tare

 Şi încerc să nu plâng, la fel ca un om mare.

O singură lacrimă reuşeste să scape printre zidul meu,

Când ea îmi şoptise că va fi în umbra mea mereu.

Acum la despărțire se retrage încet în colțul întunecat,

 Aşteptând să ajung de unde am plecat.

 Întinde palmele şi bate uşor de două ori,

Iar eu mă trezesc pe canapea, în zori.

 Alerg către oglindă şi privesc din nou în ea,

Dar niciun semn, totul fusese în imaginația mea.

 Îmi ating reflexia şi fredonez plăpând

 Un cântec de leagăn ce-l credeam pierdut.

Moștior Melinda-Maria, Cercul de Jurnalistică